Nebunul
Şedea
pe patul moale cu plapuma trasă până peste cap,ascultând picurii de ploaie ce
izbeau violent pervazul prăfuit.Era ascuns în beznă,din când în când,luna mai
arunca câte-o rază de lumină pe peretele de lângă el.Geamul era deschis,iar vântul
răcorea încet încăperea.Muşchii îi se odihneau,iar el era extenuat.Nu se simţea
în stare să mai închidă geamul.
Un
sunet îi mângâia auzul.Clapele pianului de lângă geam,începură să sune.El obişnuia
să cânte la pian,privind şi ascultând ploaia,ţinând pasul cu ea.
Nimeni
nu se mai afla în casă pe lângă el,dar totuşi,pianul continua să producă sunete
frumoase în armonia ploii
Fiori
reci îi străbăteau corpul,împiedicându-l să schiţeze vreo mişcare sau să
respire. Întunericul amorf era accentuat de acel sunet mirifc,produs de
pian.Plapuma o lăsase mai jos jos,cu ajutorul picioarelor,până aceasta îi
ajunse la mijlocul spatelui.Rămânea însă întors,fiind speriat şi încântat de cântecul
frumos,produs de pian.Curiozitatea creştea,nu ştia cine cântă,cine îl deranja în
mijlocul nopţii.Trase adânc aer în piept.Era gata să se întoarcă,când,o voce blândă
îl încremeni.
-Plang pe aripi de vânt.
Regret aici unde sunt.
Corpul i-l văd,l-am pierdut.
Lin,îi cânt un tribut.
Pe buze îi las un răspuns.
Mă pierd,în plâns.
Vocea se
oprise.Pianul nu mai cânta.Ploaia se oprise şi ea.Vântul doar trecea prin plasa
de la fereastră şi îi răcorea pielea albă şi fierbinte.Pletele îi cădeau în jos
pe pernă.Cu ochii deschişi,privea în gol.S-a întors să privească pianul,însă nu
era nimeni.Somnul i-a plecat,la fel şi fata cu voce blândă.
În serile ce au urmat,fata i-a venit şi
i-a cântat,iar el privea pianul singuratic,al cărui clape dansau în
obscuritatea nopţii.
Ziua îi auzea
pe stradă vocea.Simţea cum îl urmărea,cum îi era alături,iar pentru el,o fire
singuratică,era ceva nou,desprins din ficţiune,ea era un înger…
Zilele treceau,iar fata misterioasă ce îi
cânta noaptea,prindea contur.Devenea vizibilă.Îi vedea braţele albe şi subţiri,ce
mângâiau clapele fine şi curate ale pianului.Părul îi curgea vâlvoi pe
spatele atrăgător.Ştia însă că este o iluzie,sau cel puţin o creaţie a minţii
lui bolnave.
*
Ploua din
nou.Era trecut de miezul nopţii.Singur,întins pe canapea,privea spre pian,spre
geam.O aştepta,însă o făcea în zadar.Nu mai venea.Se simţea mai singur ca oricând.Faţa
îi era luminată de razele lunii.Lacrimile îi curgeau pe obraji,îi înmuiau
pielea şi cădeau pe pieptul lui gol.Umbra lui,se pierdea încet,luna fiind
acoperită de nori negrii.Singurătatea îl înconjura pe el.Fata misterioasă ce
i-a încântat auzul şi simţurile,dispăruse.
-De ce nu vine?...
Lacrimile îi se
uscau pe piele,în timp ce îl continua să privească pe fereastră,răcoarea purtându-l
cu gândul departe…
S-a ridicat cu mişcări lente de pe
canapea.Facu` 2-3 paşi pe covorul pufos şi s-a aşezat pe scaun.A cântat toată
noaptea la pian,aceleaşi versuri,ce îi răsunau în gând,mereu.
Pierd,câştig,dar rămân pierdut.
De iubire sunt cerut.
De ce doresc ceea ce nu-i pământesc.?
Vii şi pleci,mă laşi pustiu.
Înţeleg ce nu pot să descriu.
Mă laşi puştiu…
În
ziua ce a urmat,a cântat din nou,însă de această dată,fata misterioasă a venit şi
l-a acompaniat.Un duet dintre transparenţă şi aparenţă,dintre viaţă şi
moarte.Vorbele erau de prisos,privirile nu mai contau,muzica le era limba.Ştia…ştia
că s-a îndrăgostit…
Fiecare
zi şi-o dedica ei,vorbele au început să-şi spună cuvântul.Pentru el nu mai
conta că vorbeşte cu o entitate.O iubea.Cu timpul,a observat că defapt
entitatea,este fata care-i furase inima cu câteva veri în urmă.Nu
regreta nimic.Îi era alături.Se iubeau,întrecând pragul realităţii.O relaţie între
două suflete ce-şi caută drumul spre casă.
În scurt timp,familia,prietenii au ajuns
să îl ignore,după mai multe internări şi chiar vizite la psiholog.Întreaga
societate îl considera un nebun şi caracteriza comportamentul lui bizar,complet
anormal şi neadecvat.Pentru toţi cei care îl înconjurau,vorbea în gol,singur,însă,el
vedea,ce ceilalţi oameni nu puteau remarca.
“Voi citiţi negru,unde eu citesc alb.”
Citatul celebru,prin care el s-a adresat
societăţii în care trăieşte,reproşându-le că nu sunt în stare să vadă dincolo
de aparenţă.Din scepticism,frică şi ură,omul nu a putut să observe faptul că
el,nu era nebun,ci îndrăgostit.Şi-a dedicat viaţa morţii,până la sfârşitul vieţii.
CrystopherCreations™ All rights reserved.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu