duminică, 8 iulie 2012

Nuvela 4


                             Nebunul



                        Şedea pe patul moale cu plapuma trasă până peste cap,ascultând picurii de ploaie ce izbeau violent pervazul prăfuit.Era ascuns în beznă,din când în când,luna mai arunca câte-o rază de lumină pe peretele de lângă el.Geamul era deschis,iar vântul răcorea încet încăperea.Muşchii îi se odihneau,iar el era extenuat.Nu se simţea în stare să mai închidă geamul.
            Un sunet îi mângâia auzul.Clapele pianului de lângă geam,începură să sune.El obişnuia să cânte la pian,privind şi ascultând ploaia,ţinând pasul cu ea.
            Nimeni nu se mai afla în casă pe lângă el,dar totuşi,pianul continua să producă sunete frumoase în armonia ploii
            Fiori reci îi străbăteau corpul,împiedicându-l să schiţeze vreo mişcare sau să respire. Întunericul amorf era accentuat de acel sunet mirifc,produs de pian.Plapuma o lăsase mai jos jos,cu ajutorul picioarelor,până aceasta îi ajunse la mijlocul spatelui.Rămânea însă întors,fiind speriat şi încântat de cântecul frumos,produs de pian.Curiozitatea creştea,nu ştia cine cântă,cine îl deranja în mijlocul nopţii.Trase adânc aer în piept.Era gata să se întoarcă,când,o voce blândă îl încremeni.
-Plang pe aripi de vânt.
Regret aici unde sunt.
Corpul i-l văd,l-am pierdut.
Lin,îi cânt un tribut.
Pe buze îi las un răspuns.
Mă pierd,în plâns.      
Vocea se oprise.Pianul nu mai cânta.Ploaia se oprise şi ea.Vântul doar trecea prin plasa de la fereastră şi îi răcorea pielea albă şi fierbinte.Pletele îi cădeau în jos pe pernă.Cu ochii deschişi,privea în gol.S-a întors să privească pianul,însă nu era nimeni.Somnul i-a plecat,la fel şi fata cu voce blândă.
În serile ce au urmat,fata i-a venit şi i-a cântat,iar el privea pianul singuratic,al cărui clape dansau în obscuritatea nopţii.
Ziua îi auzea pe stradă vocea.Simţea cum îl urmărea,cum îi era alături,iar pentru el,o fire singuratică,era ceva nou,desprins din ficţiune,ea era un înger…
Zilele treceau,iar fata misterioasă ce îi cânta noaptea,prindea contur.Devenea vizibilă.Îi vedea braţele albe şi subţiri,ce mângâiau clapele fine şi curate ale pianului.Părul îi curgea vâlvoi  pe spatele atrăgător.Ştia însă că este o iluzie,sau cel puţin o creaţie a minţii lui bolnave.

                                                            *

Ploua din nou.Era trecut de miezul nopţii.Singur,întins pe canapea,privea spre pian,spre geam.O aştepta,însă o făcea în zadar.Nu mai venea.Se simţea mai singur ca oricând.Faţa îi era luminată de razele lunii.Lacrimile îi curgeau pe obraji,îi înmuiau pielea şi cădeau pe pieptul lui gol.Umbra lui,se pierdea încet,luna fiind acoperită de nori negrii.Singurătatea îl înconjura pe el.Fata misterioasă ce i-a încântat auzul şi simţurile,dispăruse.
-De ce nu vine?...
Lacrimile îi se uscau pe piele,în timp ce îl continua să privească pe fereastră,răcoarea purtându-l cu gândul departe…
S-a ridicat cu mişcări lente de pe canapea.Facu` 2-3 paşi pe covorul pufos şi s-a aşezat pe scaun.A cântat toată noaptea la pian,aceleaşi versuri,ce îi răsunau în gând,mereu.
Pierd,câştig,dar rămân pierdut.
De iubire sunt cerut.
De ce doresc ceea ce nu-i pământesc.?

Vii şi pleci,mă laşi pustiu.
Înţeleg ce nu pot să descriu.
Mă laşi puştiu…
            În ziua ce a urmat,a cântat din nou,însă de această dată,fata misterioasă a venit şi l-a acompaniat.Un duet dintre transparenţă şi aparenţă,dintre viaţă şi moarte.Vorbele erau de prisos,privirile nu mai contau,muzica le era limba.Ştia…ştia că s-a îndrăgostit…
            Fiecare zi şi-o dedica ei,vorbele au început să-şi spună cuvântul.Pentru el nu mai conta că vorbeşte cu o entitate.O iubea.Cu timpul,a observat că defapt entitatea,este fata  care-i furase inima cu câteva veri în urmă.Nu regreta nimic.Îi era alături.Se iubeau,întrecând pragul realităţii.O relaţie între două suflete ce-şi caută drumul spre casă.
În scurt timp,familia,prietenii au ajuns să îl ignore,după mai multe internări şi chiar vizite la psiholog.Întreaga societate îl considera un nebun şi caracteriza comportamentul lui bizar,complet anormal şi neadecvat.Pentru toţi cei care îl înconjurau,vorbea în gol,singur,însă,el vedea,ce ceilalţi oameni nu puteau remarca.
“Voi citiţi negru,unde eu citesc alb.”
Citatul celebru,prin care el s-a adresat societăţii în care trăieşte,reproşându-le că nu sunt în stare să vadă dincolo de aparenţă.Din scepticism,frică şi ură,omul nu a putut să observe faptul că el,nu era nebun,ci îndrăgostit.Şi-a dedicat viaţa morţii,până la sfârşitul vieţii.





CrystopherCreations™ All rights reserved.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu